When the Family Decides the Elder Has Lived Long Enough

When the Family Decides the Elder Has Lived Long Enough

About care and connection and the emotional toll of migration. Conflicts between badanti and relatives of Italian elderly appear when there is too little or too much care. Who takes care of badanti’s own parents?

A: Dina had died and I had come back home to Romania for a break — it was the pandemic, in 2020. After few weeks, Dina’s son’s girlfriend called me to say she had found some other work for me in a nearby Italian town, in Rovereto. I told her that I could see my mother was a little weakened and I wanted to get her back on her feet a bit, to care for her. I’d speak to the family and call her back. As luck would have it, shortly after I said that, my mother died. I took care of other elderly and I did not care for my own mother. It was painful.

I left for Rovereto, I spent 2 weeks in quarantine, because I hadn’t taken the vaccine. And I started with the elderly woman. An elderly woman who lay in bed and nothing more.

At the beginning of my stay, the elderly woman asked me: “Who wronged you and brought you here, who forced you? To stay with a woman, to hold her in your arms, to feed her by hand, to wash her, to change her nappies, to do everything for her…” I told her no one had forced me, that I go wherever help is needed and that for me it is a pleasure.

She said: “Well, then, that is ok!”
Within one month, by feeding her not quantity but quality, she who had been lying in bed for several years — I managed to get her into a wheelchair and take her out into the daylight on the balcony. With sunglasses on, to the astonishment of passers-by. She who hadn’t been outside in years… People waved to her, she waved back… She couldn’t see who she was waving to, since we were on the 2nd floor, but she was delighted that people were calling out to her. She had been a schoolteacher — she was a woman held in very high regard in the community. Eventually her condition worsened. She became bedridden and was only awake for 10 minutes a day. Her body had entered a kind of hibernation. She was conscious just enough to eat, to take her pills, she would open her eyes for 10 minutes in the evening or whenever she felt like it. And, without fail, to smile at me. That was her purpose. When she saw me, she was pure light. Her eyes were fixed on the door, waiting to see me come in. I was the only one she laughed with, full and open-mouthed. In those 10 minutes when she came out of her coma. In those minutes I knew to give her raw egg, honey, beetroot. I washed her, gave her medication on time. I stayed there for 2 months.

At the insistence of the doctors, the relatives decided to put her to sleep gently — addormentare dolce, as they say in that area. They attached a vial of morphine to her foot — probably the required dose — and said she would be fully asleep within 24 hours. After 24 hours the elderly woman had not fully gone to sleep — she had eaten, her pills had been taken. I called the doctor. I told the doctor she looked like Sleeping Beauty: neither awake nor dead. The nephew didn’t understand what was happening. “Why aren’t you signing?” he asked me — since I had contact with her and was responsible for the elderly woman.

I refused to sign. “Because I don’t agree,” I said. That elderly woman could still live, if they wanted her to. She was peaceful, fulfilled. But relatives, when they grow tired of a sick person, that’s what they do. They don’t understand, they rush, they want it to be over sooner. In the will, the nephew was named — he was the one in charge. The doctor explained it to him once more. They prepared another small vial of morphine. It took another 18 hours, on top of the first 24, until she passed.

Rovereto is a state within a state — they have their own legislation which permitted this type of practice. It was the pandemic period. They euthanized her slowly because they were tired of seeing her lying there in bed. They were afraid I would stay on in their home. The law said that if you have a contract, you can stay for 1 year without paying utilities or rent. I told them not to worry. And that’s how I ended up in Verona.

Când familia consideră că bătrânul/bătrâna a trăit destul.

Despre îngrijire, conexiune și impactul emoțional al migrației. Conflictele dintre badanti și rudele persoanelor în vârstă din Italia apar atunci când există prea puțină sau prea multă îngrijire. Cine are grijă de propriii părinți ai badanti?

Murise Dina și venisem acasă în România să mai fac o pauză, era pandemia în 2020. După câteva săptămâni, prietena feciorului Dinei m-a sunat că a găsit un serviciu într+un alt orăşed din zona, în Roveretto.
Eu i-am spus că o văd un pic slăbită pe mama mea și vreau să o pun un pic pe picioare, să am grijă de ea. Vorbesc cu familia și te sun. De bine ce am zis așa, la scurt timp după, mama mea a murit. Am avut grijă de alţi bătrâni şi un am avut grijă de propria mea mamă. A fost dureros.

Am plecat la Roveretto, am stat în carantină 2 săptămâni, pentru că nu am făcut vaccinul. Și am intrat la bătrână. O bătrână care stătea în pat și atât. La începutul șederii mele bătrâna m-a întrebat: „Cine și-o bătut joc de tine și te-a adus aici, cine te-a forțat? Să stai cu o femeie, să o ții în brațe, să îi dai de mâncare în gură, să o speli, să îi schimbi pampersii, să faci totul pentru ea…”

Am zis că nu m-o forțat nimeni, că eu merg colo unde este nevoie de ajutor și că pentru mine este o plăcere. A zis că: „Așa, da!”
Într-o lună de zile, dându-i de mâncare nu cantitate, ci calitate, ea care stătea de câțiva ani de zile în pat, am reușit să o pun pe scaun cu rotile și să o scot la lumina zilei în balcon. Cu ochelari de soare, de se crucea lumea.

Ea care nu mai ieșise afară de câțiva ani… Îi făceau cu mâna, ea răspundea… Nu vedea cui face, că stăteam la etajul 2, dar se bucura că strigau la ea. Fusese învățătoare, era o femeie foarte bine văzută în comunitate.

Până la urmă starea ei s-a înrăutățit. A căzut la pat și stătea trează doar 10 minute pe zi. Corpul ei intrase într-un fel de hibernare.

Era conștientă cât îi trebuia să mănânce, să își ia pastilele, mai deschidea ochii 10 minute mai pe seară sau când îi venea ei.

Și, neapărat, să zâmbească la mine. Asta era scopul ei. Când mă vedea, era toată o lumină. Era cu ochii numai la ușă, să mă vadă când intru. Eram singura la care râdea cu gura până la urechi. În alea 10 minute când ieșea din comă.

În acele minute eu știam să îi dau să mănânce ou crud, miere de albine, sfeclă roșie. O spălam, îi dădeam medicamentele la oră. Acolo am stat 2 luni.

La insistențele doctorilor, rudele au decis să o adoarmă dulce – addormentare dolce, așa se spune acolo în zonă. I-au pus la picior o fiolă de morfină, probabil doza care trebuie, și au spus că în 24 de ore adoarme de tot. După 24 de ore bătrâna nu adormea de tot – era mâncată, pastilele luate. Am chemat doctorul Am zis doctorului că arată ca Frumoasa din Pădurea Adormită: nu este nici trează, nici moartă.

Nepotul nu înțelegea ce se întâmplă. „Tu de ce nu semnezi?” m-a întrebat pe mine, având contact și fiind responsabilă de bătrână.

Eu am refuzat să semnez. „Pentru că nu sunt de acord”, am spus. Acea bătrână mai putea trăi, dacă ei voiau. Era liniștită, împlinită.

Dar rudele, când se plictisesc de persoana bolnavă, așa fac. Nu înțeleg, se grăbesc, vor să se termine mai repede. În testament nepotul era trecut – el avea grijă. Doctorul i-a mai explicat o dată. Au mai făcut o altă butelcuță de morfină. A mai durat 18 ore, pe lângă primele 24, până s-a stins

Roveretto este stat în stat, au legislația lor care le-a permis acest tip de practică. Era perioada pandemiei. Au eutanasiat-o lent că s-au plictisit să o vadă acolo în pat. Erau speriați că voi rămâne să stau la ei. Legea spunea că dacă ai contract, poți sta 1 an de zile fără să plătești curent, chirie. Le-am spus să nu își facă griji. Așa am ajuns la Verona.